În măsura în care omul are nevoie să fie iubit de Dumnezeu, în aceeași măsură și Dumnezeu are nevoie să fie iubit de om. Dacă nu ar fi așa ar însemna că Dumnezeu nu l-a creat pe om din dragoste, ci, din alte considerente. Vreau să spun că Dumnezeu ne-a creat pentru că avea nevoie de noi ca să îl iubim, să îl cunoaștem și să îl înțelegem. Dacă nu ar fi avut nevoie de noi, Dumnezeu nu ne-ar fi creat, căci El nu face lucruri inutile, mai ales că El știa dinainte ce probleme va pune umanitatea. De ce ne-a creat Dumnezeu, cu ce scop? Ne-a creat ca să îl slujim sau ca să îl iubim? Isus (Iisus) a spus că El a venit ca unul care slujește la masă și nu ca unul care este servit la masă? Dumnezeu nu ne-a creat ca să îl slujim, pentru aceasta are nenumărați îngeri, El ne-a creat ca să îl iubim. Dumnezeu are nevoie de dragostea noastră. Cine spune că Dumnezeu nu are nevoie de nimic, greșește. Dumnezeu are nevoie să creeze și să iubească, căci altfel El nu ar mai fi Creator și nu ar mai fi dragoste. Cum ar fi Dumnezeu dragoste, dacă nu ar avea pe cine să iubească și cum ar putea El să iubească pe cineva, care să îi răspundă în același fel, dacă nu pe cineva egal cu El, adică pe cineva cu aceleași posibilități de gândire și înțelegere, adică pe om?

 De ce ar fi creat Dumnezeu o ființă care a fost aproape să distrugă pământul, mă refer la criza rachetelor din Cuba, când lumea a fost aproape de un război nuclear? De ce ar fi creat Dumnezeu atâta suferință, pe care omenirea este expertă în a o genera? De ce l-a mai făcut Dumnezeu pe om, dacă marea majoritate a oamenilor vor arde în iad? Prețul pentru ceea ce Dumnezeu dorește să obțină, prin creația oamenilor, este unul ridicat și se traduce prin orori inimaginabile. Ce poate să justifice un asemenea preț? Numai o valoare inestimabilă poate să compenseze atâta deznădejde și suferință, care este aceasta? Adevărata creație a omului este crearea sa ca ființă spirituală, adică nașterea din nou, regenerarea spirituală, nașterea din Dumnezeu. Dumnezeu a plătit un preț pentru noi, chiar moartea pe cruce a Fiului Său, Isus (Iisus) și un astfel de preț nu se plătește decât pentru o valoare înaltă.

Valoarea omului pentru Dumnezeu se poate vedea numai în prețul pe care El l-a plătit pentru mântuirea oamenilor. Valoarea omului pentru Dumnezeu este neprețuită. Dumnezeu are nevoie de noi, căci altfel nu ar fi murit pe cruce pentru noi și are nevoie de noi căci El are nevoie să fie iubit. Sunt conștient că mulți funcționari bisericești afirmă că Dumnezeu nu are nevoie de noi și că noi nu putem să facem nimic pentru El. Dumnezeu este prea mare și noi prea mici. Dacă este așa, atunci de ce ne cere să îl iubim? Cine ar aștepta dragostea unor persoane fără valoare? De ce a murit Dumnezeu pe cruce pentru niște ființe fără mare importanță, pe care le poate distruge și recrea atunci când dorește? Dumnezeu ne iubește și așteaptă același lucru din partea noastră și așa cum noi avem nevoie de dragoste se pare că și el are aceeași nevoie ca și noi. Cea mai mare poruncă are două laturi și anume dragostea de Dumnezeu și apoi dragostea de oameni.  Știu că lucrul acesta poate părea ciudat, dar mi se pare absurd să afirmăm că Dumnezeu este dragoste și în același timp să susținem că El nu are nevoie să fie iubit, că nu are nevoie de noi. Dumnezeu este văzut ca o realitate care numai dă, nu și care primește și eu spun că acest lucru este greșit, căci dacă ar fi așa atunci s-ar crea un dezechilibru și dacă El nu ne-a creat pentru că avea nevoie de dragostea noastră, atunci scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om este mult mai dramatic și ridică semne de întrebare.

 Cineva va spune că Dumnezeu ne-a creat pentru ca să aibă cui să dăruiască dragostea Sa, dar și aceasta este tot o nevoie, aceea de a da. Deci la o astfel de obiecțiune răspunsul ar fi că Dumnezeu a avut nevoie de noi, în primul rând ca obiect al dragostei Sale. Totuși acest unghi de vedere nu face destulă lumină, căci nici chiar Dumnezeu nu este fi mulțumit să ofere la nesfârșit dragostea Sa unor ființe care îi răspund cu indiferență. Dovada este judecata viitoare. Dacă Dumnezeu este dragoste și ne cere nouă să îl iubim, înseamnă că aceasta așteaptă El de la ființele pe care le iubește. Dumnezeu are această așteptare de la noi, căci are nevoie de dragostea noastră. De fapt cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu se pot aștepta la moarte veșnică.  Dacă Dumnezeu nu are nevoie de dragostea noastră, de ce i-ar pedepsi pe cei sau cele, care nu îl iubesc, cu moartea veșnică? Dumnezeu are nevoie de noi, de dragostea noastră și de aceea l-a creat pe om. Acesta este mesajul pe care îl transmite Biblia. Bisericile instituționale, ne induc imaginea unui Dumnezeu care nu are nevoie de nimic, căci este atotputernic, dar eu consider că aceasta este o imagine greșită. Dacă Dumnezeu nu are nevoie de noi, atunci de ce ne-a creat? Cărui scop sau cărui interes a lui Dumnezeu răspunde crearea noastră? Eu cred că Dumnezeu avea nevoie de un partener egal cu El, cu care să împartă veșnicia. El dorește să se facă cunoscut nouă, căci pentru noi viața veșnică constă tocmai în al cunoaște pe El. (Ioan 17; 3)   

Dacă Dumnezeu nu are nevoie de om, atunci de ce l-a creat pe acesta? Creația omului are o motivație rațională. Care este oare aceasta? Dacă Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, aceasta înseamnă nu doar că Dumnezeu avea nevoia să dăruiască dragoste, dar El avea nevoia și să primească dragoste, căci cele două sunt reciproce și nu pot exista la infinit, una fără cealaltă. De fapt, ca să poată dărui unui om dovezi de dragoste, Dumnezeu are nevoie să fie iubit, adică crezut și înțeles, căci nu poate dărui efectiv dragostea Sa la cineva care nu dorește să intre în relație cu El, adică la o persoană care nu îl iubește. Numai fiind într-o relație personală cu Dumnezeu, putem conștientiza cu adevărat dragostea Lui și cunoaște adevărata ei sursă. Dragostea dintre om și Dumnezeu este una reciprocă. Chiar dacă Dumnezeu iubește și pe aceia sau acelea, care nu îl iubesc pe El, totuși acestora El nu le poate arăta toată dragostea Sa, căci ei nu sunt gata să o primească. Nu se poate oferii dovezii de dragoste, forțat, aceluia sau aceleia, care nu este dispus să le primească. Dumnezeu are nevoie de noi, nu doar ca să ne ofere dragoste, dar și ca să îl iubim noi pe El, căci altfel nu ar considera cerința ca noi să îl iubim, cea mai mare dintre porunci. Desigur cuvântul poruncă nu este potrivit, căci nimeni nu poate să iubească în urma unei porunci, ci doar din convingere proprie, dar N.T. folosește cuvântul poruncă ca o metaforă, ca să ne arate ce așteaptă Dumnezeu de la noi.

Nu putem să facem nimic ca să câștigăm dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem ascultători și ținem cele zece porunci, căci un tată își iubește pe copii săi, chiar dacă aceștia sunt neascultători și aceasta este valabil și pentru Dumnezeu. Dovada acestui fapt este dragostea pe care Tatăl ceresc a arătat-o fiului risipitor, din parabolă. (Luca 15; 11-32) Dumnezeu nu ne iubește pentru ceea ce facem, ci pentru ceea ce suntem și mai ales pentru ceea ce putem deveni. El ne vede rătăcirile și caută să ne lumineze. Tot răul pe care îl facem în viață se întoarce împotriva noastră, căci atunci când facem un rău celorlalți oameni, de fapt nouă ni-l facem, căci și noi suntem oameni, ca și ei. Dumnezeu încearcă să ne scoată din această cursă a răului, care este dăunătoare spiritelor noastre, care ne fură liniștea interioară. Dumnezeu ne iubește și atunci când greșim și așa face orice părinte iubitor cu copii săi, dar El vede altfel lucrurile, de la înălțimea la care se află și știe, mai bine decât oricine, ce consecință au greșelile noastre. La fel ca orice părinte, Dumnezeu încearcă să ne ferească de consecințele greșelilor noastre, dar dacă persistăm, El ne lasă să suportăm aceste consecințe, căci numai astfel putem să înțelegem greșeala și să ne străduim să nu mai greșim. Dumnezeu este un pedagog, care face totul ca să ne învețe principiile Sale, dar depinde de noi să vrem să învățăm.

În orice caz, dragostea lui Dumnezeu nu se câștigă prin meritele noastre personale sau prin eforturile noastre proprii, căci nu avem nevoie să câștigăm dragostea Lui, noi deja dispunem de această dragoste. Dumnezeu ne iubește încă înainte ca noi să facem vre-un efort ca să obținem dragostea Lui. (1 Ioan 4; 10) Când încă noi nu îl cunoșteam Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, ca să moară pentru noi. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni și ascultători, ci pentru că suntem copiii Lui, deoarece încă înainte de întemeierea lumii, noi am sperat în Hristos. (Efeseni 1; 12) Dumnezeu ne iubește încă înainte ca noi să ne fi născut pe pământ și El a așteptat nașterea noastră și ne privește foarte atent fiecare clipă a vieții. Noi nu trebuie să facem absolut nimic pentru a câștiga dragostea lui Dumnezeu, trebuie doar să fim gata să primim această dragoste și El o va revărsa din belșug asupra noastră. O dată primită, dragostea lui Dumnezeu ne transformă, ne naște din nou și astfel devenim ființe spirituale, așa cum El așteaptă de la noi. Dumnezeu ne naște din dragostea pe care o are pentru noi și pe care ne-o revarsă și nouă în inimile noastre. (Romani 5; 5) Chiar Dumnezeu ne ajută să îl iubim pe El, atunci când revarsă în inimile noastre dragostea Sa. Suntem astfel în măsură să respectăm cerința cea mai importantă pentru mântuirea noastră. El ne arată dragostea Lui, în momentele cele mai dificile pentru noi. Pocăința nu este altceva decât dragostea  omului pentru Dumnezeu, ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu pentru om. Pe Acela pe care îl iubim, dacă îl ascultăm, atunci când îl ascultăm, o facem tocmai din dragoste și nu din interes sau de frică. Dragostea lui Dumnezeu naște dragoste și ascultarea este consecința firească a iubirii. Când iubește pe cineva îi acorzi atenție și asculți tot ceea ce are să spună și de asemenea cauți să înțelegi aceea persoană. Pocăința înseamnă conștientizarea iubirii lui Dumnezeu pentru noi și dorința de a îi răspunde Lui, cu aceeași măsură. Când cineva se simte atât de mult iubit, cum ar putea să rămână indiferent la dragostea lui Dumnezeu? Cei care rămân indiferenți și resping dragostea Lui nu au cum să fie cu El pentru veșnicie, căci a dori să fi veșnic cu cineva înseamnă a îl iubi mult. Dacă Dumnezeu dorește să fim cu El pentru veșnicie și noi dorim să fim veșnic cu El, după părerea mea, aceasta se numește dragoste veșnică și consider că este valoarea supremă pentru care merită să trăim și să murim.